Peste ceasuri se așterne o tăcere plumburie,
Când un om la colț de stradă studiază o hârtie.
Care îi zice despre sine cum că este-un păcătos,
Dar că undeva există și-l iubește chiar Hristos.

Omul îmbrăcat în zdrențe, poartă-n mână o desagă,
Este alungat de-acasă de copiii și de nevastă,
Căci în scurta-i existență a făcut cam tot ce-a vrut,
A fost un tiran în casă, a avut tot ce-a cerut...

N-a știut de bunătate, n-a avut nimica sfânt
Și-acum, alungat de-acasă, vrea să meargă în mormânt,
Căci conștiința acum vie îi arată cum a fost,
Iar el știe că viața nu-i mai are niciun rost.

Și cum merge către zare, un copil, în graba lui,
Cu niște hârtii în brațe, ce le-mparte orișicui,
Se oprește și-l întreabă: „Vrei să afli de Hristos?”
– Dacă-L ai pe Domnul vieții, vei ști să trăiești frumos!

Și-apoi fuge, iar bărbatul, fără grai, privește-n jos.
Cum? Și cine-i oare acesta care se cheamă Hristos?
Și de ce ar vrea să știe de un om fără valoare
Și deschide-ncet hârtia să îi facă o cercetare.

Lumea se oprește parcă, inima-i se face mică,
Nu-nțelege tot, dar simte că din groapă se ridică.
Nu se termină viața pe pământul acesta crud!
Hristos chiar iubește omul, îl așteaptă orișicând!

Poate astăzi ești în groapă ca și omul de mai sus,
Ai uitat sau nu știi încă de iubirea lui Isus?
Nu te mulțumi cu starea de a fi un păcătos,
Vei fi tras la socoteală de trăiești fără folos.

Nu ești singur, te iubește Însuși Tatăl Dumnezeu
Ai făcut multe păcate, și L-ai ignorat mereu,
Dar acum îți stă în față, vrea să-ți schimbe viața ta,
Ești un diamant in zgura, strălucire vrea să-ți dea.

Și de știi de calea vieții, spune și celor pierduți,
Prin vorbire, prin purtare, călăuză celor mulți,
Căci se poate ca vreodată o bucată de hârtie
Să salveze din ruine și s-aducă mântuire!